Boala si vindecare

Zilele acestea, din ce in ce mai des, un mesaj a ajuns la urechile mele si m-a “fortat” cumva sa ma gandesc la el, ceea ce m-a determinat si sa scriu cateva randuri iar inainte sa ma apuc de scris, stiam ca am in biblioteca o carte ce se numeste “Boala ca sansa”. In prima faza, asa cum suna, e ceva care poate deranja putin auzul…adica in ce fel sa intelegem ca boala este o sansa?…o sansa sa ce? Cand suntem bolnavi cautam sa ne vindecam si ne bucuram ca am scapat de boala…deci boala nu e o chestie pe care sa o vedem ca o sansa, ci doar vrem sa scapam de ea cat mai repede cu putinta. E evident, nu?

Cu toate astea, asa cum spuneam, gandul care nu stiu de unde a pornit , dar care spune ca boala – de orice natura ar fi ea – ar putea fi privita si altfel, ca o sansa de crestere, este vehiculat din ce in ce mai mult. Pentru ca asa am auzit eu despre astea…boala ca sansa de crestere/schimbare.

Mi se pare evidenta manifestarea din ce in ce mai puternica a nevoii de echilibru, liniste…de crestere si intelegere umana…in conditiile haosului social care ne inconjoara din cam toate partile…iata, in orasele noastre, in tara noastra, in lumea in care traim.

Obisnuiesc sa folosesc, atunci cand sunt intrebat cum se rezolva o problema mai degraba interna, o expresie de-a lui Einstein care spunea, asa cum am inteles eu, ca pentru a rezolva o problema ar trebui sa folosim alta minte decat cea care a creat-o. Cred ca si el se referea la un soi de crestere/schimbare, asemanatoare cu cea vehiculata acum in straiele bolii.

Si mi se pare mie ca atunci  cand esti bolnav, ceva din tine iti spune ca nu e bine…ca il doare…si chiar sufera…mi se pare mie ca atunci cand esti bolnav, ceea ce e bolnav iti solicita atentia, iti spune “uite, m-ai neglijat ceva timp si acum nu sunt bine…fa-ma bine!”

Din punctul asta de vedere, boala nu e o sansa de crestere…nici pe departe…boala pare a fi o invitatie draguta din partea propriului organism de a ne ocupa de el…ca un soi de strigat de a nu ne mai neglija. Si asa ne intoarcem inca o data si inca o data la “cunoaste-te pe tine insuti!”. Sa fii bolnav e ca si cum ti-ai spune sa nu mai uiti de tine, sa fii mai intim cu ceea ce se afla in tine, nu e ca un mers inainte ci ca o tragere inapoi inspre propria fiinta. Iar oamenii care dau curs invitatiei acelui ceva mai profund din noi ajung sa vorbeasca despre boala ca despre o binecuvantare, ca despre o poarta pe care si-au deschis-o pentru a se putea reconecta cu propriile trairi, cu propriul corp, cu propriul mers…de care e atat de usor sa uitam!

A fi in contact cu propriul sine este oarecum greu de descris, iar daca as incerca totusi sa descriu asa ceva as folosi cuvantul “paradoxal”…a fi in contact cu propriul sine este paradoxal prin faptul ca necesita in acelasi timp o indepartare si o apropiere…daca vrei, este ca si cum in mod simultan si consecutiv ai avea si pozitia de observator si pe cea de obiect de observatie. In noile conceptii psihologice se spune ca esenta noastra, Sinele, nu este un construct stabil, ceva dat odata pentru totdeauna…ci un flux continuu de imagini mai vechi sau mai noi. Probabil ca din acest motiv si folosim, cand vrem sa descriem dinamici interne, imagini de curgere, de rauri si altele…pentru ca in realitatea interna exista o curgere continua de ganduri, emotii, imagini…mai mult sau mai putin coerente si consistente si care ne ofera iluzia ca noi suntem cum suntem intr-un anumit moment si doar asa. Nu este intamplator ca daca reusim sa ne observam o perioada de timp, ne dam seama ca suntem alcatuiti din foarte multe “bucati”, din moduri de a functiona uneori nu numai foarte diferite intre ele. ci chiar conflictuale. Si, de asemenea, nu este intamplator ca atunci cand ramanem blocati intr-un mod de a fi, de a trai, o perioada lunga de timp adesea spunem ca ne-am plictisit,  ca lucrurile sunt mereu la fel si uneori chiar ne dam seama ca daca “incetinim” curgerea interna devenim inadaptati, in urma curgerii externe. Uneori numim asta boala…si ne numim bolnavi.

In felul acesta putem intelege cu usurinta faptul ca imbolnavirea poate fi privita, nu inseamna si ca este, ca un semnal din parte interiorului nostru ca ceva nu merge cum trebuie, ca am ramas in urma, ca ne-am decuplat de lumea din care facem parte si prin asta de propria noastra lume, poate pur si simplu pentru ca am indragit atat de mult o dinamica interna, ca ne-am indragostit de ea atat de tare incat nu mai vrem sa-i dam drumul. Sau poate, cum e adesea cazul, ne e frica sa ne continuam mersul natural.

Ma intreb, oare daca din educatia noastra timpurie ar face parte aceste idei…daca am fi invatati de la inceput ca boala e un semnal ca trebuie sa ne ingrijim si exteriorul dar cel mai probabil interiorul, daca am invata un limbaj cu care sa ne putem exprima blocajele, ranile, traumele dar si sentimentele de bine, usor, curgere…oare s-ar schimba ceva in felul in care ne-am privi ca oameni?

Posted in Articole, Idei, Paradoxuri, Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Atasament in multiplicitate

Ca orice teorie, teoria atasamentului este un instrument. Ma intrebam la un moment dat de ce a fost nevoie de ea si, daca tot a aparut, ce daruri are pentru noi. Ca Bowlby nu era prea multumit cu exagerat fantasmatica Klein, care se intamplasa-i fi fost si analista, si ca a cercetat directia opusa…a concretului realitatilor si asa am putea primi raspunsul la “ de ce?”…nu ma multumeste. Cum nu ma multumeste nici raspunsul primit in repetate randuri cu privire la succesul teoriei atasamentului – formularile clare si simple, dublate de cercetarile concrete. Si cum sunt interesat de ceva timp de aceasta teorie am sa fac o incercare in randurile care urmeaza de a-I folosi darurile, pentru ca eu cred ca are ceva sa ne ofere si tocmai acest “ceva” e cel care a propulsat-o. Asa ca am sa las putin mai libere gandurile sa se astearna aici…continuarea pe https://valentinmiu.wordpress.com/

Posted in Articole, Atasament, Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Atasament si confruntare

In teoria atasamentului termenul “confruntare” are urmatorul sens : “exprimarea deliberata sau spontana a experientei noastre subiective a ceea ce inseamna sa fii la capatul de receptie al comunicarii pacientului” (Wallin, p.275)

In Dex termenul “a confrunta” este definit ca ”a pune față în față două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor” sau “a putea face față unei situații, probleme etc. (deosebit de) dificile”.

In privinta primului sens oferit de dictionar lucrurile cred ca sunt relative simple. Uneori exprimarea subiectivitatii terapeutului il ajuta pe pacient sa verifice efectul pe care il are asupra lui, ii poate oferi un model de deschidere emotionala, etc. Cel de-al doilea sens insa mi se pare mai bogat in semnificatii, pentru ca automat ne face sa ne intrebam despre situatia, chiar deosebit de dificila, la care poate fi supus pacientul prin confruntare.

Intrebarea aduce in mintea mea ecoul cunoscutelor cuvinte ale lui Bion, cum ca in cabinet se afla doua persoane inspaimantate…inspaimantate unul de subiectivitatea si necunoscutul celuilalt. Atlfel, de ce s-ar mai intalni daca nu sa exploreze tocmai acest teritoriu?

Accentul pus pe latura cognitiva a travaliului terapeutic poate induce in eroare, sugerand ca terapeutul stie exact sau ar trebuie sa stie exact ce si cum sa faca, intelege sau ar trebui sa inteleaga de fiecare data perfect ce se intampla si are mereu la indemana instrumentul potrivit pentru nevoia si dorinta pacinetului. Atlfel de ce s-a mai numi profesionist, nu?

Accentul pus pe latura emotionala, favorizat in psihoterapia psihanalitica, ne arata insa ca intalnirea celor doi nu are un traseu determinat dinainte…intalnirea emotionala nu numai ca nu stim daca se va petrece, iar odata petrecuta nu stim cu exactitate unde va duce…ca si pentru pacient si pentru terapeut este o necunoscuta. Astfel, la fel cum pacientul poate fi confruntat cu experienta subiectiva a terapeutului, prin excelenta terapeutul este confruntat cu experienta subiectiva a pacientului adica cu un complex de trairi si comportamente ce se intampla la nivele diferite de profunzime, complex, se pare, imposibil de descris coerent.

 Si in timp ce spaima (d)in ochii pacientului ar putea aparea acestuia lipsita de orice noima, terapeutul, in contact cu, dar nu  prada propriilor spaime, stie ca trairile astea se intampla cu un sens (si scopul terapiei este de a-l afla) iar efortul impreuna de a le numi este benefic.

A-l cunoaste pe celalalt ne aseaza, fie ca suntem pacienti sau terapeuti, in fata unei frumoase provocari. Deschidere si vulnerabilitate, apatie si indiferenta, ura si violenta…toate sunt acolo…sa le intalnim…sa ne intalnim…sa ne confruntam!

 

Posted in Atasament, Idei, Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

A fi nu intr-o relatie

Adesea ajung in cabinet jumatatile dintr-un cuplu…spun…m-a trimis sa ma fac bine…eu am o problema in relatia cu partenerul meu si am venit sa ma ajutati…el/ea mi-a zis ca am o problema si eu vreau sa o rezolv. La prima vedere este un efort de acceptat, un efort pentru ca relatia sa functioneze in conditiile in care “defectiunea” pare ca a fost identificata si reparatia asumata. Dar cel mai adesea aici se ascunde o alta mica “defectiune” care adesea submineaza eforturile.

Un cuplu capabil sa aiba probleme mi se pare un cuplu matur. E la fel de important sa poti avea probleme cu partenerul de viata pe cat este de important sa le poti tine in relatie. O problema care este tinuta in relatie este o problema care se poate dezvolta in relatie si astfel ofera intotdeauna sansa dezvoltarii relatiei. Pe de alta parte, atunci cand problema este recunoscuta ca apartinandu-i in exclusivitate partenerului, riscul care apare este ca ea sa fie scoasa din relatie. Desigur, sunt foarte multe probleme la nivel individual insa ele sunt hranite de relatiile in care suntem si le putem folosi pentru dezvoltarea relatiilor. Atunci cand refuzam lucrul acesta se numeste ca evitam lupta pentru relatia noastra iar el apare formulat astfel – daca celalalt are probleme care ii apartin lui si numai lui, care nu ma privesc pe mine deloc, atunci este strict treaba lui sa si le rezolve chiar daca problemele despre care vorbim au aparut in relatia noastra.

A evita lupta in loc de a o angaja este o pierdere relationala. Astfel desi demersul terapeutic al unuia dintre parteneri poate ajuta in mod eficient rezolvarea problemei celui care a ajuns in terapie, la nivel relational pot aparea dificultati mai mari din cauza refuzului aganjarii luptei deschise pentru relatie. Atasamentul fata de partener ne inchide adesea disponibilitatea inspre schimbare si astfel ia nastere posibilitatea evitarii luptei continue si deci mentinerii vietii relatiei. In continuare, cel mai adesea relatia devine sigura si plictisitoare sau se destrama ca urmare a refuzului caii conflictuale catre nou

Posted in Atasament, Paradoxuri, Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Dinamici ale depresiei

Citeam intr-o zi pe un site cunoscut de stiri despre depresie si cauzele ei…fara doar si poate cifrele din ce in ce mai alarmante din rapoartele OMS ne pun in garda. Primul dintre factorii care se fac vinovati de declansarea depresiei, in acest articol, este reprezentat de dificultatile economice, apoi somajul…intr-un cuvant aspectele socio-economice. Nedorind sa contrazic intru totul asemenea idei, totusi m-am gandit ca aceste informatii de larga circulatie nu ne ofera o imagine intru totul corecta a depresiei. In acelasi articol, undeva in ultimele randuri apare si lipsa timpului petrecut de parinte cu copilul, dar si lipsa de miscare! Fara doar si poate aspectele sanatatii fizice sunt importante, la fel ca si aspectele socio-economice implicate insa daca punem accentul pe acestea ma tem ca in cativa ani nu o sa mai putem trata cu adevarat depresia intrucat nu o sa mai stim nimic despre cum apare vulnerabilitatea la depresie. Si tocmai despre aceste vulnerabilitati ale structurii psihice as dori sa va vorbesc in cele ce urmeaza.

Vulnerabilitatile la depresie sunt create de pierderile timpurii, fie ca vorbim de pierderea unei singure persoane insa semnificative, fie ca vorbim de pierderi repetate. Pierderea nu inseamna neaparat moarte sau despartire si uneori nu poate fi verificata empiric fiind mai degraba un proces exclusiv intern, psihologic. Motivul pentru care depresia adultului este legata de pierderile suferite in copilarie este acela ca in psihoterapia depresiei regasim cu regulariltate asemenea pierderi a caror greutate emotionala a depasit capacitatea de a face fata a persoanei, la momentul intamplarii lor.

In fata piederii, indiferent ce intelegem prin acest cuvant, avem posiblitatea tristetii si a doliului. Atunci cand aceste manifestari sunt impiedicate posibilitatea aparitiei unei vulnerabilitati depresive apare. Adesea folosim termeni ca tristete, doliu, depresie ca fiind echivalenti insa desi tristetea este regasita si in doliu si in depresie, cu toate acestea iata, doliul este opusul depresiei. Iar din punctul acesta de vedere, desi oricine a interactionat cu o persoana depresiva a putut simti nucleul de tristete al acesteia, depresia ne apare ca o inhibare a tristetii pe care doliul o lasa libera. Pentru a fi mai usor de inteles ofer un exemplu – daca dupa pierderea unui parinte, cel ramas in viata interzice orice discutie, orice referinta la parintele decedat – poate pentru ca suferinta este insuportabila – doliul copilului poate fi impiedicat, in orice caz descurajat. Suferinta unei asemenea pierderi este tinuta astfel in interior si acolo poate crea puncte de vulnerabilitate. O situatie asemanatoare poate fi creata si in cazul divortului. Parintii copilului pot neglija nevoia acestuia de a intelege ceea ce se intampla cu ei dar si cu el, permitand astfel manifestarea a ceea ce mai tarziu face parte din nucleul depresiv  – autoinvinuirea!

In aparitia vulnerabilitatii la depresie este de regasit si combinatia intre un abandon propriu-zis sau doar emotional si o atitudine critica a parintilor. De fapt aceasta combinatie nu creaza doar o vulnerabilitate la depresie ci chiar psihodinamica depresiva in care pilonii principali sunt autoagresiunea, vinovatia, tristetea persistenta. Cu alte cuvinte, in conditiile unui abandon expresii precum “imi mananci zilele”…”sa zici mersi ca ai un acoperis de-asupra capului”…ii apar copilului ca extrem de periculoase si-l pot determina sa creada ca este ceva rau in el daca i se intampla asa ceva sau chiar i se spune asa, se poate simtit vinovat crezand ca din cauza lui si a rautatii lui familia se afla intr-o situatie dificila. Persoana cu o dinamica depresiva va incerca sa devina mai buna, sa se perfectioneze cu speranta de a nu mai fi respins sau abandonat.

Un alt factor major in creearea acestor vulnerabilitati este existenta depresiei la parinti, mai ales in primii ani de viata ai copilului. Cu toate intentiile pozitive catre copilul ei, o mama depresiva nu va putea sa-l protejeze de propiile vulnerabillitati fara ajutor. Copilul se poate simti vinovat atunci cand, de exemplu, vrea sa se joace iar parintele depresiv nu poate. Chiar mai mult, copilul poate ajunge chiar sa creada ca cerintele pe care le are, de altfel normale, il lasa fara energie, il epuizeaza pe parintele deja epuizat de propriile conflicte.

Cred ca ceea ce am vrut sa subliniez este ca personalitatea depresiva si depresia apar in si prin relatiile intime dintre noi. Ceea ce am spus nu anuleaza existenta factorilor genetici insa grija, atentia si responsabilitatea fata de celalalt ne poate proteja intr-o anumita masura de manifestarile prea dureroase ale inzestrarilor noastre genetice. Este destul de clar ca ritmul si continutul vietii moderne produce multa instabilitate emotionala, probabil mai multa decat putem noi prelucra, dar tocmai de aceea este esential sa cunoastem care sunt fronturile pe care putem actiona cu eficienta.

 

Posted in Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Inhibitii ale invatarii

Am cautat adesea sa inteleg cum ajungem sa cunoastem lucruri, cum folosim experientele prin care trecem si mai ales ce anume ne impiedica sa cunoastem si sa folosim experientele…imi ziceam ca daca am fi in stare sa reflectam serios asupra experientelor pe care le-am trait, ei bine, acesta ar fi un proces care ne-ar aduce atat de multe informatii despre noi si functionarea acestei lumi incat nici nu am mai avea nevoie de lectura, de exemplu. Adica un adult dispune de o cantitate uriasa de informatii pe care alege sau nu sa le utilizeze inspre folosul lui. Uimitor este, din punctul meu de vedere, ca majoritatea adultilor aleg sa nu foloseasca tezaurul informational si emotional pe care il au continuu la dispozitie (si consider aceasta exprimare chiar una potrivita). Dar ca sa aflam care sunt mecanismele ce impiedica aceasta cunoastere cred ca este o sarcina nu tocmai usoara, cu atat mai mult sa le putem fluidiza, maleabiliza sau chiar elimina, daca lucrul acesta chiar este posibil. Dar faptul ca ar putea fi greu nu ar trebui sa ne tina deoparte, nu? Astfel Melanie Klein este una dintre psihanalistele care au scris despre acest subiect si ma voi folosi de scrierile ei pentru a prezenta o imagine asupra inhibitiilor in invatare.

Unul dintre factorii foarte puternici si usor observabili care impiedica manifestarea libera a capacitatilor noastre de invatare este omniprezenta anxietate. Cu cat intensitatea anxietatii este mai mare cu atat capacitatile noastre de elaborare scad, desigur, ca in fiecare asemenea situatie, existand un punct pana la care anxietatea este un factor pozitiv, care ne pregateste o buna reactie. Dincolo de acest punct insa apar inhibitiile care se pot transforma in adevarate paralizii.

M.Klein prezinta doua surse ale inhibitiei intelectuale dar modalitatea in care o face fiind una strict psihanalitica poate parea mai greu de inteles asa incat voi incerca o traducere intr-un limbaj mai putin complicat. Autoarea spune, elaborandu-si propriile observatii clinice, ca procesul de cunoastere a corpului mamei si al propriului corp este in directa legatura cu capacitatile intelectuale. In cadrul acestui proces de cunoastere apar multiple fantasme, in special distructive, care sunt la originea anxietatii ce va perturba cunoasterea. Klein prezinta pe larg si cateva situatii ale unor copii care prezentau inhibitii ale invatarii, chiar grave, inhibitii care au fost anulate prin interpretarea fantasmelor cu origine sadica-orala si sadic-anala.

Pentru randurile prezentate aici e suficient ce am spus pana acum si nu voi intra in detaliile prezentarii kleiniene, insa mi s-au parut importante aceste idei pentru ca ele pun in lumina un mecanism care cred ca e valabil chiar si in cazul in care detaliile analizelor kleiniene sunt, sa zicem, false. Si anume…cred ca Klein vrea sa spuna ca fantasmele, erotice sau distructive, care insotesc obiectele cunoasterii noastre sunt cele care pot bloca cunoasterea lor. Cand vrem sa distrugem un obiect s-ar putea sa nu ne mai dam voie sa-l si cunoastem. Si va voi da un exemplu concret – televiziunile ne prezinta tot felul de personaje, sub forma de obiecte. Camerele de luat vederi lumineaza anumite aspecte si lasa in umbra multe altele, tocmai pentru ca personajele prezentare sa suscite anumite reactii…cu cat mai intense cu atat mai bine caci unitatea de masura este procentajul din audiente. Daca ne-ar lasa sa cunoastem cu adevarat personajele-obiecte, reactiile noastre s-ar modifica enorm pentru ca cu cat cunoastem mai putin o realitate cu atat vom fi tentati sa o incarcam cu propriile conceptii, asteptari, anxietatii…iar acest proces de incarcare l-am numit eu aici, fantasmare.

Cunoasterea propriilor procese psihice si accesul la procesele psihice ale celuilalt trec prin filtrul fantasmelor noastre. Uneori aceste fantasme, asa cum ne arata Klein, se consolideaza intr-un nucleu dur, chiar necrutator, care poate impiedica definitiv cunoasterea si asa cum spuneam la inceput, accesul nostru la utilizarea propriilor experiente. Asa ajungem sa repetam, uneori de multe ori, aceleasi greseli sau situatii problematice ca si cum nu am mai fi trecut prin acele locuri niciodata. Duritatea nucleului, pe care in psihanaliza il numim Supraeu, ne orbeste si ne interzice accesul la a sti despre noi si celalalt si asta pentru ca imaginea pe care ne-o prezinta este una, in cazul acesta, ingrozitoare si pe care nu o putem suporta. Decat sa ne cunoastem imaginile distructive din mintea noastra, mai bine nu mai cunoastem nimic. A face fata distructivitatii fantasmate, a reduce severitatea atacurilor interne, a face proba realitatii si altele, sunt trepte pe calea echilibrarii si a destuparii capacitatilor de invatare altfel asediate.

Posted in Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Stiinta?

La unul dintre articolele scrise aici, cineva mi-a scris, sub forma de comentariu la acel articol, intrebandu-ma daca ii pot pune la dispozitie un studiu sau experiment stiintific care sa demonstreze ca terapia psihanalitica functioneaza.

Marturisesc ca mi-a placut aceasta interventie in primul rand pentru ca, asa cum am si raspuns persoanei respective, nu m-a mai interesat de foarte mult timp un asemenea studiu fiind interesat de validarea clinica si nu cea stiintifica, uneori cele doua neputand fi usor impacate. Pe de alta parte cred ca discutia poate fi mult extinsa, in primul rand si inainte de toate ar trebui sa fim siguri ca terapia psihanalitica este exclusiv o stiinta, pentru ca in caz contrar nu mi se pare rezonabil sa cerem dovezi stiintifice unui proces ce implica mai mult decat stiinta, ca sa ma exprim asa…

Dar motivul pentru care am inceput sa scriu aceste randuri nu este acela de a apara psihoterapia psihanalitca…pledoaria mea pro am realizat-o deja…Ideea acestor randuri a venit in momentul in care am citit cateva randuri intr-o carte care se numeste “5000 i.Hr. si alte fantezii filosofice” scrisa de Raymond Smullyan si care mi s-au parut atat de potrivite cu cererea pe care am primit-o incat daca nu i-as fi raspuns deja, ei bine, ca raspuns ii puteam cita aceste randuri:

A: este adevarat!

B: ba nu!

A: ba da, este!

B: nu se poate!

A: este adevarat!

B: demonstreaz-o!

A: o, nu se poate demonstra, si cu toate astea e adevarat!

B: nu, ia stai putin. Cum poti spune ca e adevarat daca nu se poate demonstra?

A: a, exista anumite lucruri care sunt adevarate chiar daca nu pot fi demonstrate!

B: asta nu e adevarat!

A: ba da! Godel a demonstrat ca exista anumite lucruri care sunt adevarate, dar nu pot fi demonstrate!

B: asta nu e adevarat!

A: ba sigur ca este!

B: ba nu, n-are cum! Si chiar daca ar fi, nu s-ar putea demonstra asta niciodata!

Posted in Idei, Paradoxuri | Tagged , , | Leave a comment

Paradoxurile mintii

In calitate de psihoterapeut am fost intrebat de mai multe ori daca imi pot da seama cand o persoana ma minte. Desigur, lasand la o parte tendinta de a vedea terapeutul ca pe o persoana inzestrata cu puteri supranaturale care citeste gandurile si isi poate da seama imediat cand e mintit, tendinta de altfel des intalnita, m-am gandit sa va propun azi o situatie care ar putea oferi un oarecare raspuns.

Sa prespunem doua persoane – una care spune adevarul intotdeauna si una care minte intotdeauna. Persoana care spune intotdeauna adevarul isi evalueaza corect convingerile. Persoana care minte intotdeauna isi evalueaza incorect convingerile. Paradoxul consta in faptul ca cei doi vor da acelasi raspuns la aceeasi intrebare. De exemplu daca sunt intrebati daca doi ori doi fac patru – primul va evalua corect si va raspunde “da”, iar al doilea va evalua incorect, va fi tentat sa spuna ca “nu” dar pentru ca minte va raspunde “da”.

Intrebarea ar fi daca putem face diferenta intre cei doi. Intr-o prima faza vom spune ca nu se poate face aceasta diferenta din moment ce amandoi vor raspunde in acelasi fel…si totusi exista o intrebare la care cei doi vor raspunde diferit. Aceasta intrebare este – tu esti cel care spune adevarul si evalueaza corect convigerile?

In realitate intrebarea aceasta desi este aceeasi pentru fiecare dintre cei doi, datorita faptului ca se adreseaza subiectivitatii lor devine diferita/unica pentru fiecare caz in parte, asa cum este si subiectivitatea lui “tu”.

Posted in Idei, Paradoxuri, Psihoterapie | Tagged , , | Leave a comment

Realitatea psihica

In toti acesti ani de practica psihoterapeutica m-am intalnit adesea cu un anumit tip de cerere care la inceput avea darul sa ma mire, apoi, repetandu-se, a fost invaluita de o intelegere anume. Aceasta cerere suna cam asa – am venit la dv pentru o parere obiectiva! Desigur, cred ca ne putem spune cu totii ca e o cerere indreptatita in anumite momente, cand avem nevoie ca cineva “din afara” sa ne spuna cum se vede de-acolo si ce anume se vede de-acolo. Si tocmai despre acel “din afara” si acest “dinauntru” as dori sa va vorbesc in randurile care urmeaza, si despre faptul ca, din observatiile proprii, oamenilor le vine greu sa vorbeasca despre un “dinautru”, despre acea lume care pare misterioasa, lumea din noi, din noi toti.

Am presupus ca cererea referitoare la o parere obiectiva se refera la faptul unei autonomii a gandurilor mele in raport cu situatia prezentata si daca ar fi sa formulez si mai exact, a unei autonomii in raport cu lumea interioara a celui care imi prezinta situatia. Pentru ca nu ne putem imagina ca cineva ar putea sa aiba o asemenea cerere dar cumva si sa se simta separat, autonom vizavi de situatia expusa. Situatia expusa este intotdeauna o situatie interna, chiar daca ea poate parea ca are loc exclusiv in realitatea externa. O sa intelegem mai bine dupa expunerea gandurilor mele!

Si pentru ca expunerea sa se sprijine pe ceva mai mult decat mintea si conexiunile pe care le-am facut, aduc in “ajutorul” meu cuvintele catorva psihanalisti renumiti pe care le voi amesteca pentru a-mi prezenta ideile.

Primul dintre ei este un anume J.Grotstein care scria intr-un articol ca toate fenomenele vii pot fi vazute ca un continut existent intr-un cadrul continator. Sau cu alte cuvinte ca tot ceea ce contine viata in el are o anumita limita, este incadrat in ceva anume care il contine asa dupa cum ni se prezinta membrana unei celule sau peretii unei camere. Dar el spune mai mult decat atat…si anume ca intre perete si interiorul camerei adica intre continator si continut exista o relatie si influenta reciproca. Daca aplicam aceste idei subiectului nostru ajungem cumva sa ne intrebam cum interactioneaza acel “din afara” cu un “dinauntru”, ce relatii sunt intre ele si cum se influenteaza?

Ca si continuare a acestui subiect am sa adaug un ideile unui al doilea psihanalist renumit si anume S.Ferenczi ale carui idei ar putea sa aduca un raspuns sau macar o directie a unui raspuns. Ferenczi vorbeste, in limbajul psihanalistilor de inceput, despre “aruncarea” lucrurilor rele pe care bebelusul le-ar putea simti, din interior in exterior pentru a se linisti, pentru a se calma. In felul acesta lumea devenind pentru el o lume rea. Acesta este un mecanism bine studiat in psihanaliza si poarta denumirea de proiectie. Psihanalistul spune ca atunci cand in noi plutesc tot felul de afecte haotice, as adauga ca nu numai atunci, interesul nostru pentru lumea exterioara creste printr-un soi de cuplare a acestor afecte cu exteriorul. In cele din urma ne spune clar ca primele acte de iubire si ura sunt de fapt transferuri primordiale ale propriilor sentimente placute si neplacute. Intr-un altfel de limbaj as spune ca atunci cand punem iubire in lume, lumea este una frumoasa si deschisa, cand punem ura, ea devine periculoasa si chiar agresiva. Si continuand, cand lumea e frumoasa si deschisa catre noi, ne stimuleaza sa fim si noi deschisi si iubitori cu ea, si invers, cand e periculoasa si agresiva, ne putem apara devenind la randul nostru agresivi si respingatori.

Iata deci ca subiectivitatea aceea, pe care adesea o consideram ca o inferioritate, prea putin de incredere, prea putin stabila, are cumva in ea forta de a ne determina culorile in care privim in afara noastra, lumea larga. Noi stim deja ca in momentul in care formulam o cerere de genul – vreu o parere obiectiva! – ii recunoastem deja puterea acestei subiectivitati asupra noastra, chiar daca adesea, intrebati despre ea, pare ca dispare din fata ochilor nostri si nu mai stim de lumea care ne locuieste pe din interior.

Aceasta este realitatea psihica! O lume intreaga ce poate fi pe cat de minunata, pe-atat de inspaimantatoare, care ne hraneste fiecare respiratie de viata sau ne accelereaza pulsul pana la senzatia iminenta a mortii! Realitatea psihica este terenul de lucru al psihoterapeutului si exercitiu terapeutic are ca efect familiarizarea/cunoasterea a ceea ce avem mai aproape de noi sau mai précis a ceea ce avem cel mai aproape de noi, chiar in noi. Lucrul terapeutic ne invata sa ne deschidem ochii interiori si sa ne privim…sa ne privim propria lume care obisnuieste sa isi continue activitatea cu sau fara atentia noastra. Ba chiar mai mult, o parte importanta din aceasta realitate psihica se ascunde privirii noastre iar noi ii cunoastem doar efectele. Stim ca e ceva acolo si se intampla ceva pentru ca beneficiem de anumite rezultate, cum ar fi visele. Habar nu avem ce facem noi noaptea, pentru ca dormim, dar existenta viselor ne spune ca de fapt facem mai mult decat sa dormim chiar daca suntem incredintati ca nu am facut nimic altceva.

Cred ca cea mai simpla, poate si simplista, modalitate de a explica de ce ne vine atat de greu sa ne familiarizam cu ceea ce avem mai intim e ca aceasta realitate psihica nu e palpabila, nu se vede. In orice caz, atunci cand incepem sa privim, cu atentie si curiozitate, ceea ce se intampla in noi, putem observa usor ca incet-incet se decanteaza un anumit fel de functionare, ca ceea ce la inceput parea haotic de fapt se “misca” dupa anumite traiectorii si, daca avem si mai multa rabdare, vom observa propriile legi de functionare (legi pe care apoi vom avea ocazia sa le observam si la cei din jurul nostru). Dar cred ca importanta acestei lumi interne e data nu numai de faptul ca e a noastra si care are legi ci mult mai mult decat atat…prin ea ajungem sa dam un sens experientelor pe care le traim, adica manifestarilor vietii in general si in particular.

Astfel, cererea pentru o parere obiectiva isi schimba invelisul pentru ca in esenta orice parere, chiar si a unui specialist, nu poate fi altcumva decat subiectiva si atunci ar fi mai potrivit sa spunem ca cererea obiectiva de fapt face apel la un interior mai ordonat, cel al psihoterapeutului care stie ca cererea in sine se adreseaza unei alte subiectivitati, ca nu poate fi altfel dar si ca o subiectivitate poate gasi o solutie viabila problemelor obiective cu care ne confruntam.

Posted in Psihoterapie | Leave a comment

Sanatatea

“Pentru a fi sanatosi, trebuie sa ramanem loiali vulnerabilei noastre complexitati” J. O’Donohue

Posted in Idei, Psihoterapie | Leave a comment