Perceptii…

Percepem lumea inconjuratoare in termenii realitatii noastre interne, care la randul ei e modelata de experientele prin care am trecut. Perceptia noastra asupra prezentului lumii externe este ghidata de tendinta inerenta si permanenta de a anula caracterul de noutate a acestui prezent. Cu alte cuvinte incercam sa cunoastem prezentul prin intermediul experientelor trecutului depozitate in mintea noastra, de cele mai multe ori pierzand unicitatea momentului prezent. Ceea ce ne conduce catre un paradox – cu cat avem mai multa experienta cu atat tindem sa ne-o validam deformand prezentul adica cu cat avem mai multa experienta cu atat devine mai dificila perceptia noului. Astfel, la prima vedere, cu cat invatam mai mult cu atat capacitatea noastra de a invata devine mai limitata…nu stiu daca asta e echivalent cu ceea ce au spus unii…cu cat invatam mai mult cu atat ne dam seama ca stim atat de putin!

Insa capacitatea noastra de a invata din experientele pe care le traim pare a fi dintr-un anumit punct de vedere vitala…e adevarat, vitala pentru evolutie. Caci a nu invata din experienta ofera un anume grad de siguranta si certitudine, in timp ce evolutia se deplaseaza in directia oarecum opusa – nesiguranta in incertitudine!

Posted in Idei, Psihoterapie | Leave a comment

Pledoarie pentru psihoterapia psihanalitica

Fiecare specialist a facut la un moment dat o alegere ce l-a condus catre a fi specialist. Motivele unei asemenea alegeri sunt numeroase si se intind de la superficial pana la deosebit de profunde. Desigur, nimeni nu poate intui in totalitate consecintele alegerilor pe care le face insa una dintre motivatii s-ar putea referi la aspectul mai mult sau mai putin exterior al alegerii. Am ales psihoterapia psihanalitica si doresc sa va spun de ce am facut aceasta alegere sau cu alte cuvinte vreau sa ofer o imagine de la un exterior usor observabil pana la un interior usor accesibil.

Cred ca sunt cateva motive foarte bune pentru care oamenii pot incerca psihoterapia psihanalitica. Fiind prezentate de o persoana care activeaza in acest domeniu motivele pot fi privite ca fiind obiective, pentru ca stiu “din interior” cum functioneaza, sau extrem de subiective, pentru ca ar fi “interesul” meu sa prezint psihoterapia psihanalitica intr-o lumina buna (ca si cum ea chiar ar fi  intr-o lumina “mai” pozitiva daca spun eu). Trecand peste aceste ganduri care pot conduce la dezbateri relativ sterile ma apuc de scris pledoaria pentru psihoterapie (de orientare psihanalitica).

Persoanele care ajung in cabinetul unui psihoterapeut au numeroase motive pentru a se afla acolo. Aceste motive noi le numim simptome si sunt infinite pentru ca oricarui comportament sau/si gand i se poate atasa o cantitate de anxietate care il transforma in semn al unei dinamici perturbate. Astfel primul obiectiv al unei psihoterapii sau mai bine zis obiectivul primar, ar fi acela de alinare a suferintei generate de existenta simptomului. Aceasta chiar si in conditiile in care, datorita influentei psihanalizei, poate parea ca psihoterapia psihanalitica nu urmareste simptomele in mod foarte clar. Din punctul meu de vedere insa acest lucru se petrece cu sau fara intentia terapeutului de orientare psihanalitica intrucat ajutorul oferit in scopul diminuarii suferintei vine “la pachet” cu construirea relatiei terapeutice. Cu alte cuvinte cu cat clientul se simte mai liber in a se exprima in cabinet cu atat semnele suferintei lui se modifica mai mult, in sensul diminuarii intensitatii sau disparitiei. Acest aspect, cred, este comun tuturor psihoterapiilor – cu cat relatia dintre terapeut si client este mai buna cu atat rezultatele sunt mai bune ceea ce anuleaza parerea eronata dar vehiculata, ca intr-o psihanaliza sau psihoterapie psihanalitica trebuie sa “astepti” ani pana sa apara rezultatele. Rezultatele lucrului analitic apar la fel de repede ca in orice alta psihoterapie insa modalitatea in care aceste rezultate vor fi folosite in continuare in lucrul terapeutic este specific psihanalitica. Poate ca din exterior este uneori foarte greu de crezut si nici nu are prea mare importanta, insa faptul ca oamenii aleg sa ramana intr-o psihoterapie de lunga durata – adica mai multi ani – sugereaza faptul ca primesc un ajutor dintr-un astfel de demers si nu ca nu primesc si din aceasta cauza raman suferind si sperand ca rezultatele vor aparea pana la urma. Sunt intru totul de acord ca lungimea temporala se asociaza adesea, daca nu intotdeauna, cu depasirea scopurilor initiale adica eliberarea de suferinta simptomelor. Odata cu constientizarea felului in care simptomul a luat nastere si a provocat suferinta apar orizonturi psihice noi care isi asteapta explorarea iar calatoria analitica este atragatoare chiar daca sau poate tocmai pentru ca prezinta si “pericole”. Pe de alta parte lucrurile intime si foarte importante, “secretele” – adica ganduri tinute ascunse nu numai de urechile terapeutului ci si de lumina propriei constiinte -  sunt aduse la suprafata dupa luni sau ani de terapie atunci cand relatia s-a dovedit suficient de solida, cand anxietatile pot fi continute iar rusinea poate fi suportata. Aceasta justifica pe deplin desfasurarea temporala a unei psihoterapii profunde.

Eliberarea de simptome conduce catre un alt tip de efect al psihoterapiei psihanalitce, efect care din punctul meu de vedere este poate cel mai important ce poate fi obtinut intr-o psihoterapie. Ma refer la sentimentul interior de libertate sau cum obisnuiesc sa spun, spatiul interior liber de anxietate in care fiecare persoana se poate misca exact cum doreste. Iti poti da seama ca esti in controlul unei parti din tine, o poti folosi cum doresti, cand doresti si daca doresti. Aceasta parte o asociez cu creativitatea si spontaneitatea.

Freud si multi altii inaintea lui si dupa el au pus accentul pe cunoastere, intelegere, adevar. Nu degeaba se spune ca adevarul ne elibereaza (in noi si chiar de noi). Si da, foarte multi oameni se simt constransi la miscari limitate (ce sa mai zic de agorafobici) din cauza propriilor simptome. Dorinta de a-ti controla simptomele este un motiv serios de terapie pentru ca pune in evidenta tocmai limitarea miscarii interioare. Respectul profund pentru autonomia interna a pacientului si efortul terapeutului de a dezvolta aceasta autonomie se regaseste complet in modul in care a fost conceput cadrul psihanalitic. De exemplu, este proverbial ca un psihanalist nu iti raspunde la intrebari decat cu o alta intrebare – ceea ce nu corespunde intotdeauna realitatii, desigur – “dv.ce parere aveti despre asta?”. Sau faptul ca inca de la inceput i se spune clientului ca el este cel care va alege subiectele care vor fi discutate in sedinte. Sau faptul de a nu oferi sfaturi, ceea ce poate a fi frustrant uneori. Toate aceastea aduc in prim plan capacitatea clientilor nostri de a deveni persoane independente in interiorul lor, de a se manifesta ca persoane autonome care pot alege ce este mai bine pentru propria persoana in situatii specifice. Efortul nu este mic insa rezultatele sunt pe masura sau asa cum mi s-a spus “cat pui, atata scoti”. Din punctul acesta de vedere, teama unui client ca va deveni dependent de terapeut pune in discutie un anumit tip de anxietate care va fi analizata in cursul terapiei iar critica ce spune ca un client devine dependent si acesta e motivul pentru care terapia dureaza mult se bazeaza pe necunoasterea procesului analitic.

Aminteam in paragraful de mai sus intelegerea (insight) care devine in psihoterapia psihanalitica o valoare in sine chiar daca rolul ei nu a ramas acelasi de-a lungul dezvoltarii tehnicii si intelegerii analitice. Faptul ca sanatatea presupune constientizarea, chiar daca ideea nu trebuie inteleasa in mod rigid, este o specificitate a psihoterapiei. Sau cu alte cuvinte faptul de a avea o apreciere reala, obiectiva a motivelor si circumstantelor comportamentelor si gandurilor noastre se constituie intr-un parametru evaluativ – in urma unei psihoterapii psihanalitice capacitatea de a face aprecieri in conformitate cu principiul realitatii creste. Iar asemenea aprecieri nu pot fi facute fara a avea o buna intelegere a modalitatii in care functionam.

Reinnodand firul expunerii fac legatura dintre autonomie si identitate. Este asa o moda in a spune “s-a regasit pe sine” sau “trebuie sa ma regasesc”. Intotdeauna m-am intrebat ce vor oamenii sa spuna cu asta si cum se face acest lucru, pentru ca mie mi se pare destul de complicat in primul rand faptul ca a te regasi inseamna ca te-ai pierdut. Si cum, si unde te-ai pierdut? Daca a te regasi implica un conflict in ceea ce priveste propria identitate, atunci parca e mai usor de inteles, nu? Adica e un fel de criza de identitate, mai mult sau mai putin adolescentina. Si e chiar mai usor de inteles cum se ajunge la aceasta criza daca ne uitam si la haosul socio-cultural in care traim, la dizolvarea rapida si masiva – atat cat ne permitem, evident – a modului in care am trait in ultimile zeci de ani. Cine suntem? Incotro ne indreptam? Ce avem de facut? – intrebari pertinente din punctul meu de vedere, intrebari care pot conduce catre nevoia de a ne re-gasi ritmul vietii noastre interioare in anomia sociala. Ca avem nevoie sa fim intelesi, oglinditi, acceptati si validati in ceea ce avem noi mai intim si valoros este dincolo de orice indoiala. Neintamplandu-se asa o perioada de timp si nemaistiind cine suntem, care este locul nostru in macro-social, cautam psihoterapia cu speranta ca ne va ajuta sa devenim oamenii care suntem dar intr-o forma nedefinita am uitat sau am fost facuti sa uitam. Iar in spatiul liber de anxietate ne putem re-gasi identitatea in acord cu aspecte psihice esentiale si caracteristice fiecaruia dintre noi. Cum altfel ne-am putea simti intregi in noi insine daca nu am tine cont nu numai de ceea ce se intampla in exteriorul nostru ci si indraznind sa cautam cum suntem in minte, suflet si corp?

Posted in Psihoterapie | Tagged , , | 2 Comments

Legaturi relationale – Atasamentul

Psihoterapia este un demers in care clientul ii vorbeste psihoterapeutului, verbal sau nonverbal, despre dificultatile, inhibitiile, conflictele pe care le are iar psihoterapeutul incearca prin pregatirea, experienta, subiectivitatea lui sa “prinda” sensul, intelesul, cheia de “desfacere” a situatiei problematice. Acest demers presupune o suma foarte mare de informatii, mai ales in conditiile in care psihoterapia psihanalitica este una de mai lunga durata.

Dandu-si seama de riscul pe care il comporta folosirea exagerata a sistemelor teoretice formulate in literatura de specialitate, psihoterapeutul are nevoie de aceste instrumente pentru a intelege daca nu esentialul din persoana cu care lucreaza, sigur faptul ca exista dincolo de orice schema un asemenea esential care trebuie inteles. Cu alte cuvinte, cunoasterea teoriilor este folositoare indiferent daca ele se dovedesc eficiente sau nu.

Aceste aspecte le veti intelege cu mare usurinta prin randurile care urmeaza si care sunt dedicate prezentarii tipologiei relationale specifica teoriei atasamentului. Probabil ca prima tendinta, atunci cand citim o asemenea tipologie ar fi sa ne re-gasim intr-una din modalitatile prezentate – eu care sunt din astea? Insa pe masura ce avansam cu lectura ne putem da seama ca de fapt nu e un singur model cel care actioneaza in noi ci un amestesc specific fiecaruia dintre noi. Iar dintr-un anumit punct de vedere asta inseamna ca teoria si-a atins telul si ne-a determinat sa ne intrebam despre functionarea proprie.

S-a putut observa ca atasamentul apare in momentul in care exista o persoana de care copilul sa se ataseze acesta fiind programul evolutiv al omului. De fapt nu este deloc de mirare ca in programul supravietuirii intervine nevoia de a avea langa pe cineva mai puternic, capabil sa ofere protectie si ingrijire. In fond atasamentul nu apare dintr-o data ci (se) constituie in urma interactiunilor cu persoana care ingrijeste, adesea mama si mai apoi tatal. Acest lucru inseamna si ca fiecare relatie de atasament este unica deorece trebuie sa tina seama de trasaturile celor doi. S-a putut de asemenea demonstra si ca, chiar si atunci cand sunt rau ingrijiti copiii dezvolta relatii de atasament, desigur cu anumite trasaturi specifice, insa le dezvolta.

Ideea esentiala a teoriei atasamentului este aceea ca relatiile dintre oameni se sprijina pe ofertele si raspunsurile schimbate in interiorul relatiei mai mult decat pe ceea ce face fiecare participant separat. Aceasta aduce si posibilitatea schimbarii in psihoterapie sau altfel spus un copil traumatizat poate dezvolta, intr-un mediu propice, o relatie sanatoasa cu ajutorul unei alte persoane care sa poata intelege nevoile de baza ale copilului. Pentru refugiul pe care mama il reprezinta pentru copil s-au folosit mai multe expresii – Bolwby numea “heaven of safety” dar in cele din urma s-a impamantenit expresia “baza de siguranta”. Copilul va folosi persoanele care il ingrijesc ca pe niste baze de siguranta si de fiecare data cand se va simti amenintat sau nesigur, in pericol, el se va intoarce inspre “raiul” lui pentru a primi confortul si asigurarea de care are nevoie.

Astfel au fost propuse patru forme de relatii in functie de comportamentul celor implicati si care vorbesc despre patru feluri de a simti. Aceste sunt: atasamentul sigur, atasamentul evitant, atasamentul ambivalent si cel dezorganizat. Le voi descrie pe rand.

Atasamentul sigur vorbeste despre anumite trasaturi foarte apreciate in societate. In primul rand, dupa denumire, persoanele cu un asemenea tip de atasament sunt sigure pe ele. Asta nu inseamna ca nu simt niciodata frica sau teama insa le pot face fata intelegand ca sunt reactii normale pe care le putem trai uneori dar si ca pot fi intelese si de cele mai multe ori controlate. Chiar mai mult decat atat, frica si teama pentru un atasament sigur pot fi traduse ca indicii ale unei situatii periculoase adica sunt reactii adaptative care ne pot proteja sau indeparta de sursele amenintarii.

Siguranta este un rezultat al raspunsurilor si disponibilitatii figurii de atasament – daca atunci cand ne este greu e cineva langa noi care sa ne ajute putem intelege ca atunci cand ne este greu e normal sa cerem ajutorul celor de langa noi si nu sa suferim in singuratate. Asta inseamna ca putem experimenta viata stiind ca daca avem nevoie, gasim persoane care sa raspunda unui eventual strigat de ajutor. Astfel, teama, de exemplu, nu este inspaimantatoare si nu nu paralizeaza libertatea de miscare si gandire pentru ca stim ca ne putem linisti.

Parintii care au asigurat posibilitatea construirii unui sistem de atasament sigur la copil sunt capabili de a reflecta liber asupra interactiunilor cu copilul, sunt deschisi propriilor emotii si dificultati emotionale, manifestand o flexibilitate mentala mare si o disponibilitate de a intelege ce s-a intamplat cu ei de-a lungul propriilor istorii. Un asemenea comportament permite o interactiune deschisa cu copilul ceea ce conduce la atitudinea deschisa a copilului fata de experientele pe care le traieste. Un copil (pana in 5-6 ani) cu atasament sigur se va purta in felul urmator: isi vede parintii ca baza de siguranta si se simte liber se exploreze mediul inconjurator. Este jucaus si prietenos chiar si cu strainii chiar daca preferinta pentru parinti este evidenta. La despartirea de parintii el cauta apropierea insa nu exagerat ci este mai degraba linistit, continuand sa se joace. Cand parintele se intoarce, copilul sigur reactioneaza initiind interactiunea (zambeste, saluta, vorbeste) dupa care se intoarce la joc.

Celelate forme de atasament sunt reprezentate de nesiguranta generata de lipsa unei experiente pozitive in relatiile de atasament. Netraind disponibilitatea parintelui fata de nevoile pe care le are, copilul incepe sa perceapa mediul ca fiind mai degraba amenintator. Asemenea modalitati de a simti sunt insa caracteristice si multor adulti. Neavand persoana care sa ofere linistire, grija, confort in perioade tulburi niciun copil nu se poate dezvolta ca un adult sigur pe el.

Nesiguranta este marcata prin doua indicii prezente in cele mai multe cazuri: anxietatea si iritarea (furia). Uneori sau ca si trasatura, copiii pot fi anxiosi chiar si atunci cand nu este cazul, ca un rezultat al nesigurantei in relatiile cu parintii. Din cauza lipsei de responsivitate a parintilor copii dezvolta mecanisme de adaptare – cele mai bune solutii disponibile in situatia data. Anxietatea care depaseste un anumit grad este un indicator ca ceva nu este in regula si copilul are nevoie de ajutor. Cand intensitatea acesteia depaseste limite acceptabile in mod clar avem de-a face cu un mediu care pentru o perioada de timp, probabil mai lunga, nu a putut oferi confortul emotional necesar pentru o dezvoltare sanatoasa. In mod asemanator, iritarea sau furia alcatuiesc un mecanism defensiv prin care copilul incearca sa-si opreasca parintii de a-l mai pune in situatii cu care nu poate negocia intern. Perioada de varsta la care facem referire este de pana in 5 ani. Dupa aceasta varsta informatiile raman valabile insa modalitatile de abordare se schimba.

Copilul evitant, ca si cel sigur, se va juca in prezenta parintilor insa la plecarea acestora el nu manifesta nici un fel de stres – ca si cum plecarea lor nu ar conta. Mai mult, el poate sa trateze persoanele straine ca si pe parinti si uneori este chiar mai responsiv in fata strainilor decat in fata parintilor. La intoarcerea parintilor copilul nu initiaza contactul si chiar il poate ignora total, uitandu-se in alta directie. Fiind luat in brate nu depune nici un efort pentru a mentine contactul cu parintele. Un asemenea comportament este in mod categoric unul defensiv. Copilul pur si simplu evita sa intre intr-o relatie semnificativa emotional cu parintele iar acest lucru se intampla ca rezultat al relatiei stabilite deja intre cei doi. Dat fiind ca orice copil care are mediul potrivit initiaza si cauta contactul cu parintii, o situatie ca cea descrisa mai sus nu poate decat se ne faca se ne intrebam ce se intampla de fapt! Raspunsul testat intr-o multitudine de studii este acesta: ca urmare a unor respingeri repetate – la nivel emotional – din partea parintilor copilul invata sa evite situatiile in care ar suferi din nou si nu mai initiaza ceea ce a avut deja ocazia sa vada ca nu ii aduce nici un avantaj. Din acest motiv acest tip de atasament a primit denumirea de “evitant” – este tipul de persoana care va prefera sa se fereasca din calea trairii directe, sa o nege si/sau sa o respinga chiar daca o observatie atenta va demonstra fara putinta de tagada existenta acelei trairi.

Parintii copilului evitant sunt caracterizati ca fiind parinti care resping, aceasta insemnand ca au o disponibilitate redusa pentru ca intelege si accepta intregul spectru emotional al copilului. Acesti parinti nu-si pot aminti propriile experiente emotionale din copilarie, adesea raspunsul la acesta intrebare fiind unul contradictoriu – am avut o copilarie extraordinara – dar in acelasi timp povestesc mai degraba experiente negative! Prin mecanismul izolarii emotionale o intreaga suma de experiente din viata de zi cu zi sunt trecute cu vederea, negate, iar in felul acesta si copilul invata nu numai sa nu mai ceara ceva ce nu are sorti de izbanda dar sa treaca si el cu vederea aceleasi aspecte.

O alta modalitate de a simti care imbraca haina unui comportament mai complex este ambivalenta si poarta aceeasi marca a atasamentului nesigur. Relatia este caracterizata prin aceea ca parintii nu pot fi vazuti ca baza de siguranta astfel capacitatea copilului de a explora mediul inconjurator este limitata drastic. Desi nu se poate indeparta prea mult de parinte copilul cu atasament ambivalent nici nu va cauta contactul cu acesta iar despartirile sunt insotite de stres semnificativ si ingrijorare. Starea de nesiguranta profunda nu poate fi anulata prin ingrijirea pe care copilul o poate primi de la o persoana straina si chiar mai mult, nu se va calma la reintalnirea cu parintii. Caracterisitica majora este data de cautarea contactului cu parintii insa cu dificultatea de a putea fi calmat. Denumirea acestui tip – ambivalent – pune in evidenta tocmai faptul ca atunci cand ar trebui sa apara linistea se produce furia. Copilul este furios pe parintii lui pentru ca, pentru moment, s-a simtit parasit si crede ca prin furie isi va comunica cel mai bine starile si ii va impiedica sa mai plece de langa el. Daca situatia se repeta de mai multe ori experientele incep sa se cristalizeze si astfel apare o structura relationala stabila in timp.

Parintii copiilor cu atasament ambivalent sunt caracterizati prin aceea ca sunt profund absorbiti de propriile lor temeri legate de abandon si neajutorare in fata anxietatii. Astfel ei descurajeaza autonomia copilului, incercand astfel sa nu retraiasca propriile lor angoase nerezolvate. Sau cu alte cuvinte, atunci cand un parinte a trait o experienta traumatizanta dar pe care nu a reusit sa o depaseasca, isi va creste copilul astfel incat sa nu fie nevoit sa se confrunte cu trauma lui in felul acesta limitand experienta copilului. Frica intensa si furia parintilor in fata trecutului este in aceasta situatie coplesitoare, ei neinvatand strategii pentru a le face fata.

Ultimul model de simtire, spuneam mai sus, poarta denumirea de tip de atasament dezorganizat. Este cel mai puternic conflictual dintre toate cele de pana acum si a fost postulat in urma faptului ca anumiti copii aveau comportamente care nu se potriveau cu nici una dintre descrierile de mai sus. Datorita unui mediu dezorganizat acesti copii nu-si pot stabili o strategie de atasament fixa pentru ca ea nu poate functiona cu niste parinti care nu pot fi vazuti ca protectori ci mai degraba ca periculosi, nesiguri, generatori de angoasa puternica. In fata unor asemenea parinti evitarea sau ambivalenta nu functioneaza intotdeauna astfel incat apare dezorganizarea. In limbajul patologiei “clasice” tipul de atasament dezorganizat este corespunzator diagnosticului de tulburare borderline. Avem de-a face cu trairi deosebit de puternice in fata carora nu sunt gasite strategii de reglare afectiva, ele fiind mai degraba evacuate fie prin explozii emotionale, comportamente deviante, bizare, etc. Mai mult decat in cazul anterior, parintii copiilor cu atasament dezorganizat nu au reusit sa integreze in fluxul continuu al vietii lor psihice traumele la care au fost expusi in istoria personala si de aceea i se ataseaza bazei de siguranta a copilului o nuanta inspaimantatoare. Aceasta nuanta imbraca adesea haina abuzului fizic si emotional care perturba grav functionarea sanatoasa, normala a copilului.

Acestea sunt cele patru tipuri de relationare pe care teoria atasamentul le aseaza in fata noastra pentru a intelege mai bine interactiunile si efectele acestora. Daca acum nu am vorbit decat despre interactiunea parinte-copil acest lucru s-a intamplat pentru a arata creuzetul in care aceste tipologii relationale au luat nastere. In cazul in care copilul cu un atasament nesigur nu va intalni niciodata o persoana – psihoterapeut, partener de viata, prieten –  care sa il ajute sa isi depaseasca temerile si anxietatile, desigur el ca ajunge un adult cu atasament nesigur ce va creste la randul lui copii cu un atasament nesigur. Si bineinteles ca nu numai copilul poate fi ajutat ci si adultul, iar fraza “am vrut sa-mi cresc copilul ca sa nu traiasca ceea ce am trait eu” este una adesea intalnita in cabinetele de psihoterapie.

 

Posted in Articole | Tagged , , | Leave a comment